Ce se intampla in iubire?

Acum ca se apropie ziua de 14 februarie, propun spre lecturat o carte, care abordeaza  subiectul iubirii si supravietuirea ei in  evolutia unei relatii de lunga durata, cu tot ceea ce presupune ea , inceput entuziasm, vise, planuri ,casatorie, copii, slujbe, obligatii, casa, ipoteca, masina, socrii si alte rude, rutina, exaspersare, oboseala, depresie, crize ale varstei, regrete, melancolii, esecuri, treburi casnice, nervi, dezamagiri, calatorii, gelozii, violenta, divort, resemnare. Nu suna a relatie fericita, nu? Nu e de departe relatia pe careai vrea sa o ai! Din pacate cartea prezinta un tipar destul de des intalnit de relatie, acela in care asteptarile noastre nu se potrivesc cu ce ne ofera realitatea. Insa totul e descris cu sensibilitate si umor, presarat cu retete de comportament altfel, care ar putea sa duca relatia intr-o sfera pozitiva.

Dintre toate temeiurile iubirii, cel mai superficial, irational, imatur, lamentabil, si cu toate acestea, cel mai obisnuit este acela ca persoana de care ne-am legat prin casatorie nu numai ca e centrul existentei noastre emotionale, ci si raspunde-drept urmare, si totusi intr-un fel care e foarte straniu, obiectiv nesanatos si profund nedrept- de tot ce ni se intampla, bun sau rau. In asta consta privilegiul bizar si pervers al iubirii.

Tot ea a fost " de vina" de-alungul anilor ca el a alunecat in zapada, ca si-a pierdut cheile, ca trenul de Glasgow s-a defectat, ca a fost amendat pentru viteza excesiva, ca are o eticheta care-i provoaca mancarimi pe camasa cea noua, ca masina de spalat nu se mai goleste cum trebuie, ca nu practica arhitectura la standardele care visase, ca noii lui vecini asculta muzica tare pana noaptea tarziu si ca ei doi nu prea se mai distreaza. Trebuie subliniat, pe de alta parte, ca lista lui Kristen face parte din aceeasi categorie si nu e cu nimic mai scurta sau mai rezonabila: Rabih e de vina ca ea nu-si vede mama indeajuns, ca ise rup constant ciorapii, ca prietena ei Gina nu o cauta deloc, ca e obosita tot timpul, ca i-a disparut unghiera si ca ei doi nu prea se mai distreaza....

Lumea ne supara, ne dezamageste, ne frustreaza si ne raneste in nenumarate feluri la tot pasul. Ne amana, ne respinge eforturile creatoare, ne sare de la avansari, ii rasplateste pe idioti si ne izbeste ambitiile de tarmurile ei mohorate si implacabile. Si, aproape invariabil, nu ne putem plange de nimic. E prea greu sa incerci sa stabilesti cine-ar putea fi cu adevarat de vina; si prea periculos sa te plangi chiar si atunci cand o stim cu adevarat(ca nu cumva sa fim dati afara sau sa se rada de noi).

 Exista o singura persoana caruia ii putem prezenta catalogul nostru de plangeri, o singura persoana care poate primi toata furia noastra cumulata fata de nedreptatile si imperfectiunile vietilor noastre. Bineinteles este culmea absurdului sa dam vina tocmai pe aceasta persoana. Asta insa ar insemna sa intelegem regulile dupa care opereqza iubirea. Tocmai din cauza ca nu putem tipa la fortele raspunzatoare, ne suparam pe cei despre caresuntem siguri ca vor accepta cel mai bine sa-i invinovatim. Ne rafuim cu oamenii cei mai cumsecade, cei mai intelegatori si cei mai loiali de langa noi, pe cei despre care putem fi convinsi ca nu ne-au facut rau, dar care nr raman alaturi in timp ce noi ii bruftuluim fara mila.

  Acuzatiile pe care le indreptam impotriva celor pe care-i iubim nu au nici o logica. N-am spune lucruri atat de nedrepte nimanui altcuiva de pe pamant. Insa reprosurile noastre sunt o forma ciudata de intimitate si de incredere, un simptom al iubirii insesi, si, in felul tipic al fiecaruia dintre noi, o manifestare pervertita a implicarii. In timp ce-i putem spune ceva rezonabil si politicos oricarui strain, doar in prezenta persoanei iubite credem din toata inima ca avem indrazneala de-a fi extravagant si nemarginit de nerezonabil.